Trecem la cea mai celebra OTRAVITOARE a ultimului secol!

O femeie în vârstă de 53 de ani, Marie Besnard, era acuzată de a-şi fi otrăvit soţul în 1927, pe cel de al doilea, douăzeci de ani mai târziu, şi alte unsprezece persoane: socri, o cumnată, doi prieteni – soţ şi soţie, două verişoare, o mătuşă, bunica celui de al doilea soţ şi proprii părinţi. Şi în plus, pe Castor… câinele, vajnicul şi credinciosul apărător al casei!

Loudun, o mică localitate din apropiere de Bordeaux. Imaginea Mariei Besnard, aşa cum o ofereau ziarele, contrasta puternic cu grava acuzaţie ce plana asupra ei. Sub o voaletă de văduvă, se distingeau trăsăturile unei feţe energice. Ochii albaştri, expresivi, puţin ironici, se ascundeau îndărătul unor ochelari mari, cu ramele moderne, transparente. Întreg fizicul amintea pe cel al unei funcţionare cu înfăţişare comună, obişnuită.

Fotografii o imortalizau ieşindu-i în cale cu aparatele lor de-a lungul traseului de la închisoare la tribunal, drum parcurs pe jos şi flancată de o pază puternică. Mulţimea, atrasă de spectacol, se ivea ca din pământ şi se manifesta strigând zgomotos: „La moarte”, „la moarte”. Marie Besnard privea în jur senină, oferind o imagine contradictorie: uneori înspăimântată, alteori provocatoare. Niciuna şi nici cealaltă nu pleda câtuşi de puţin în favoarea sa. Dacă ar fi să ţinem seama de părerea opiniei publice, trebuie să spunem că marea majoritate a oamenilor o găseau vinovată.

Era acuzată de a fi ucis din interes – pentru a moşteni averea defuncţilor – dar şi împinsă de alte mobiluri, cum ar fi dragostea impulsivă pentru un tânăr muncitor agricol – prizonier german de război – eliberat, adăpostit după încheierea ostilităţilor în gospodăria soţilor Besnard. Era un tânăr vânjos, bine clădit, la care Marie ţinea nespus de mult şi căruia i se dăruise cu o frenezie nepotolită, îndepărtat momentan, el a revenit la Loudun la scurt interval după moartea primului soţ. O femeie fatală, în adevăratul sens al cuvântului.

La sfârşitul, lunii august 1949, Marie Besnard a fost arestată, fiind bănuită de săvârşirea mai multor crime prin otrăvire cu arsenic. Şi, în timp ce poliţiştii încercau să aplice aceleaşi metode desuete dar adeseori eficace, introducându-i in celula colectivă diverse „oiţe” pentru a o trage de limbă, în cimitirele din Viena se perinda o cohortă de experţi, agitându-se în jurul groparilor pentru a exhuma presupusele victime ale „otrăvitoarei”. Piesele doveditoare erau închise în borcane şi cutii ce purtau menţiunea „prelevat din cadavru” sau „colet cu viscere”, după care luau drumul spre Marsilia cu primul tren, cu destinaţia unui expert desemnat de judecătorul de instrucţie.

Fapt straniu, dar pe drum dovezile se înmulţeau şi expertul, nedumerit când parcurgea mandatul, constata că primise mai multe colete decât i se expediase din Viena. Mai târziu, se va scoate la iveală că mai multe bocale fuseseră etichetate greşit şi în talmeş-balmeşul analizelor făcute la repezeală, expertul analizase probe provenite de fapt de la alte anchete ajunse în mod eronat şi inexplicabil la dosarul Besnard! Evident, lucrurile par de domeniul fantasticului, incredibil că s-ar mai putea întâmpla aşa ceva in zilele noastre şi mai ales într-o ţară care, cu o sută şi ceva de ani în urmă, a dat lumii pe corifeii toxicologiei şi medicinii legale! Şi totuşi, lucrurile s-au petrecut întocmai, fără a exagera nimic.

Duelul dintre organele judiciare şi de ordine, pe de o parte, şi acuzata asistată de avocaţii săi, de pe alta, s-a dovedit a fi extrem de vehement. Incompetenţa expertului din Marsilia a fost evidentă, determinând pe judecător să-l recuze. Avocaţii Mariei Besnard l-au pus şi mai mult în încurcătură, întinzându-i o cursă chiar în sala de judecată, făcându-l în cele din- urmă să declare public că a găsit… arsenic în eprubetele ce nu conţineau în realitate decât antimoniu.

Afacerea judecată la Poitiers a fost pentru prima oară amânată în 1952. Au fost numiţi trei noi experţi, luându-se totodată hotărârea pentru a se evita o nouă eroare ca fiecare să utilizeze o metodă diferită de decelare a
arsenicului. În tot acest timp, Marie Besnard continua să rămână în închisoare. Trebuie să mai spunem că expertul din Marsilia găsise arsenic în cadavrele celor exhumaţi. Dar, pretinde el, conform buletinelor de analiză, nu numai că arsenicul era prezent, dar era într-o cantitate ce depăşea normalul. Cei trei apărători, avocaţii Gautrat, Hoyot şi du Cluseau au demonstrat într-o manieră ce nu admitea nicio replică, faptul că expertul era un incompetent, toxicul provenind după toate aparenţele din pământul cimitirului. Judecătorii, al căror rol se reducea la simpli spectatori, s-au văzut nevoiţi să opteze pentru amânarea procesului, în aşteptarea rezultatelor noilor expertize solicitate, după cum am arătat.

Acuzata din Loudun, Marie Besnard, a fost transferată intr-o celulă izolată din fortul Ha, de lângă Bordeaux. Cazul său, aşa cum se întâmpla de obicei, a alimentat din belşug şi presa cotidiană care nu a întârziat să se ralieze tezei; nevinovăţiei acuzatei.

La Bordeaux, cu prilejul celui de al doilea proces, acuzarea a renunţat să-i mai impute şapte dintre cele treisprezece crime; făcute prin otrăvire. Un gest care marca în mod implicit că cel puţin şapte morminte fuseseră profanate fără rost. Războiul experţilor a intrat într-o nouă fază. Întrebarea-cheie era: pământul şi dalele cimitirului conţineau sau nu arsenic? Răspunsurile specialiştilor erau contradictorii. În acest climat echivoc, era normal ca afacerea izbucnită datorită rumorii publice şi alimentată de scrisori anonime, să piardă din caracterul iniţial de senzaţie. Presa, iniţial ostilă Mariei, după prima dezbatere publică, a început să şovăie, sfârşind prin a lua parte acuzatei. Şi titlurile din ziare se metamorfozau văzând cu ochii, astfel încât „Brinvilliersa din Viena” a devenit nici mai mult, nici mai puţin: „Doamna cea bună din Loudun”.

În 1954, Marie Besnard a fost eliberată pe cauţiune. Cercetările au continuat şi rezultatele nu au reuşit să conducă la o concluzie tranşantă, creând oamenilor de ştiinţă senzaţia jenantă că, în ciuda cunoştinţelor de chimie legală acumulate în intervalul scurs din ziua când Marsh a pus la punct pentru prima oară metoda de identificarea arsenicului şi până în prezent, problema nu a fost definitiv tranşată. Să credem oare că otrăvitorii mai pot apela la arsenic fără teama de a fi descoperiţi? Nicidecum. Experţii au găsit arsenic în părul cadavrelor exhumate, dar se scursese de acuma prea mult timp, iar viscerele nu mai puteau oferi condiţiile ce se cer unor probe concludente.

Cercetările efectuate în regiune au condus la rezultate deconcertante: a fost identificat arsenicul pretutindeni! Nu cu mulţi ani în urmă, toţi peştii dintr-un râu au fost găsiţi morţi. Urmare a unei furtuni violente, zeama bordeleză cu care se stropise viile (arseniat de cupru) poluase apa şi mediul înconjurător.

La 12 decembrie 1961 s-a judecat pentru a treia şi ultima oară cazul Mariei Besnard. Preşedintele Curţii cu juri a pronunţat sentinţa: „Marie Besnard, sunteţi achitată”! Femeia îmbrăcată în negru nu a schiţat niciun gest. Mai târziu avea să spună într-un cerc restrâns de cunoscuţi: „Aş fi preferat să mi se spună: sunteţi nevinovată!”

A păşit mândră prin mulţimea de curioşi care o întâmpinau la ieşirea din sala tribunalului. Printre aceştia mulţi fotoreporteri. A revenit în locuinţa ei din Laudun, Avenue de Poitu, nr, 14. Ocupa un apartament modest, curat, mobilat cu piese ieftine de culoare castaniu~roşcat. Pretutindeni bibelouri de modă veche. O atmosferă împietrită, de muzeu de ceară. Două ferestre mici dădeau spre o grădiniţă ce contrasta cu aerul încremenit din interior.

Marie Besnard şi-a împărţit singurătatea ultimilor ani de viaţă cu un bărbat care a avut încrederb în ea: Marius Bonhoure. Mic de statură, rotofei, cu un aer înăcrit, i s-a alăturat încă de la eliberarea ei in 1954. îşi manifesta ataşamentul apărând-o cu cerbicie de curioşii ce o inoportuitau din când în când. În 1962 şi-a publicat Memoriile. Plină de mândrie, scria dedicaţii in alb pe volumele vândute de doamna Pintou, o librăreasă din localitate. A murit în vârstă de 84 de ani, la 15 februarie 1980, ora 18,30, exact în acelaşi pat în care Leon Besnard, soţul ei, murmurase frazele ce aveau s-o aducă în faţa tribunalului: „Este Marie. Ea e cea care mi-a pus supa in farfuria ce conţinea ceva lichid”. Şi Leon Besnard şi-a dat sfârşitul. Această pretinsă afirmaţie a decedatului a fost susţinută la proces de „prietena” familiei, Louise Pintou.

Astăzi, toţi martorii dramei au dispărut, inclusiv acuzatorii. Casa în care a locuit Marie a fost vândută şi noii proprietari
i-au dat o nouă înfăţişare. Marie Besnard a dispărut fără nicio urmă, fără mormânt. Şi-a donat corpul cercetării ştiinţifice…